Copilul launtric- a patra seara de povesti
Credem de multe ori ca maturitatea inseamna negarea cu orice pret si sub orice forma a amintirilor, obiceiurilor, comportamentelor si atitudinilor specifice copilariei. Adevarul este ca maturitatea adevarata nu anuleaza si nu reduce la tacere nici o varsta, nici o varsta si nici un sentiment din trecut, ea trebuie sa le inglobeze si sa le valorizeze, sa traga intelepciune din ele, sa se impace cu ele si sa vindece durerile mai vechi.
La povestile de seara- am vorbit, despre copilul launtric, pastratorul aminitirilor frumoase si mai putin frumoase, am vorbit despre puterea pe care ne-o poate da pentru a putea depasi tot ceea ce ni se pare imposibil uneori, copilul creativ, fluid, flexibil pentru care nu exista “nu se poate” sau “nu este momentul”. Multi nu stim ce sa facem cu acest copil, ne stighereste cu prezenta lui nepotrivita si neastamparata, nu stim cum sa folosim ceea ce el ne ofera si de aceea il surghiunim departe intr-un colt al mintii, unde incercam sa il uitam si in felul acesta ne amagim ca nu mai are nici o putere asupra noastra.
Este atat de important ca din cand in cand sa intram in legatura cu partea aceea frageda, fragila dar puternica in acelasi timp… asa ca la Povestile de seara am apelat la ajutorul Domnului Urs pentru a ne gasi amintirile copilariei, pentru a ne regasi conturul viselor de la varsta la care dulciurile sunt atat de dulci si nu ingrasa, iar prietenii nu sunt pe bani si nici pe interese! Fiecare participant a avut ocazia sa il tina cateva momente pe Domnul Urs si sa povesteasca primul lucru care i-a venit in minte… Asa ne-am dat seama ce important este ca un copil sa aiba amintiri care sa nu il traumatizeze mai tarziu, caci majoritatea amintirilor, au fost despre momentele in care ne simteam infricosati si parasiti seara la culcare sau cand eram lasati la gradinita sau la scoala… Domnul Urs a scos la iveala multe traume pe care le credeam cu totii uitate, dar parca cea mai mare intrebare pe care a scos-o el la lumina a fost: Sunt oare iubit/a de cei din jur?
La intrebarea asta am raspuns simplu cu un exercitiu de imaginatie si de iubire i-am zice, pe care va invitam si pe voi cei care cititi sa il faceti cand va simtiti stingheri in propria viata si prea putin iubiti:
Se ia o tava mare, chibrite si cat mai multe lumanari pastila… se stinge lumina in camera si se aprinde lumina inimii… Asezati comod pe covor spunem povestea vietii pornind de la cei doi parinti pe care ii avem si pentru fiecare om important si drag noua, pentru fiecare prieten, cunoscut, coleg, profesor, ruda, necunoscuti din partea carora am simtit iubire macar o data… aprindem cate o lumanare pe care o asezam pe tava…. veti vedea cum pe masura ce ne depanam viata, tava se umple de lumanari si sufletul de lumina iubirii pe care am primit-o si pe care o primim tot timpul!
Restul a fost tacere… tacere in care fiecare am incercat sa ne gandim la oamenii pe care reusim sa ii iubim si care stiu sa vorbeasca fiecarei parti din noi, chiar si copilului launtric, acceptand si vindecand cu iubire tot ceea ce ne desparte de oameni si de noi!